Ornitorincul, sau Ornithorhynchus paradoxus, este o ciudăţenie zoologică: un mamifer solitar şi "non-inseriabil", ducându-şi existenţa în Australia, ba sub apă, ba pe uscat, carnivor cu cioc de raţă şi membrane înotătoare între degete, depunând ouă, dar alăptându-i apoi pe ornitorincii mai mici ieşiţi din ele. E o contradictio in adiecto, un oximoron al naturii, neschimbat de zece milioane de ani. Suficient pentru ca Dan C. Mihăilescu să-l ia ca termen de comparaţie şi auto-definire, fabricând prin analogie un termen nou şi urcându-l în titlul acestui volum: Scriitorincul. Imaginaţia lexicală a continuat să lucreze şi a apărut, între timp, un al doilea construct , dar acesta, deja, nu prea mai are haz, cum nu ar avea nici alte posibile variante . Să ne întoarcem aşadar la scriitorinc, la formula contradictorie a unui critic literar din generaţia ’80 disputat între istoria literară şi comentariul la zi, între glosele filologice şi pariurile criticii de întâmpinare, între exegeza propriu-zisă, eseistică şi traduceri, între institutul academic de cercetare şi comunicarea de simpozion ştiinţific şi, pe de altă parte, coloana de ziar şi pastilele culturale livrate publicului larg, la televiziune. Deschizând o acoladă atât de mare şi făcând, totodată, bine ceea ce face în aceste varii ipostaze, Dan C. Mihăilescu dovedeşte că ele nu se exclud reciproc, ci sunt - într-un fel sau altul - complementare. În loc de versiunea restrictivă a unei performări şi a unui parcurs cultural, avem aici una tolerantă, inclusivă, cu adevărat postmodernă .
Ornitorincul, sau Ornithorhynchus paradoxus, este o ciudăţenie zoologică: un mamifer solitar şi "non-inseriabil", ducându-şi existenţa în Australia, ba sub apă, ba pe uscat, carnivor cu cioc de raţă şi membrane înotătoare între degete, depunând ouă, dar alăptându-i apoi pe ornitorincii mai mici ieşiţi din ele. E o contradictio in adiecto, un oximoron al naturii, neschimbat de zece milioane de ani. Suficient pentru ca Dan C. Mihăilescu să-l ia ca termen de comparaţie şi auto-definire, fabricând prin analogie un termen nou şi urcându-l în titlul acestui volum: Scriitorincul. Imaginaţia lexicală a continuat să lucreze şi a apărut, între timp, un al doilea construct , dar acesta, deja, nu prea mai are haz, cum nu ar avea nici alte posibile variante . Să ne întoarcem aşadar la scriitorinc, la formula contradictorie a unui critic literar din generaţia ’80 disputat între istoria literară şi comentariul la zi, între glosele filologice şi pariurile criticii de întâmpinare, între exegeza propriu-zisă, eseistică şi traduceri, între institutul academic de cercetare şi comunicarea de simpozion ştiinţific şi, pe de altă parte, coloana de ziar şi pastilele culturale livrate publicului larg, la televiziune. Deschizând o acoladă atât de mare şi făcând, totodată, bine ceea ce face în aceste varii ipostaze, Dan C. Mihăilescu dovedeşte că ele nu se exclud reciproc, ci sunt - într-un fel sau altul - complementare. În loc de versiunea restrictivă a unei performări şi a unui parcurs cultural, avem aici una tolerantă, inclusivă, cu adevărat postmodernă .