Costumul negru

0/5 ( ratings)

Acest volum de versuri al lui Adrian Popescu aduce o schimbare surprinzătoare de stil şi limbaj, pentru un autor consacrat, considerat de critici mai degrabă un neomodernist, manierist, cu obsesia unui spaţiu italic, decât un postmodernist, atras de experimentarea limbajului cotidian. Avem aici câteva poeme ample, structurate de un un fir epic, scene din viaţa poetului, transpuse într-o rememorare tandru-ironică, unde vechiul strat al amintirilor fabuloase întâlneşte scepticismul bine temperat, o luciditate care nu devine cinism, o de-solemnizare care-i dă poeziei autenticitate.

„Remarcabil poet, într-o limbă de extremă fineţe, artist delicat, suav şi ardent, Adrian Popescu este îndeosebi în poemele înalt-spiritualiste, deloc descârnate, în pofida focului mistuitor al imaginaţiei religioase.”

„Adrian Popescu se află, iată, în faţa unei opere încă deschise, dar care este înscrisă deja pe un drum sigur, unul dintre cele mai originale şi clar trasate pe harta valorilor literaturii române de azi.”

„Observăm cu alte ocazii că una dintre cele mai fertile direcţii ale liricii române actuale constă într-o redescoperire a realului, dar nu prin celebrare, prin interogaţie. Adrian Popescu se înscrie în această tendinţă printr-o formulă singulară.”

„Amintirea a ceva frumos şi pierdut pentru totdeauna sau, poate, amintirea a ceva ce nici n-a fost trăit vreodată reverberează mereu în poezia lui Adrian Popescu.”

„Poezia lui a atins o stabilitate „definitivă” şi cu greu ne-ar mai putea contraria. Polenul melancoliei pare mai dens şi el şi se lasă până în bătaia mai gravă a versului…”

„Avem aici câte ceva din toate: geografie şi eruditie, faună şi floră, sentiment şi simţ istoric, patimă şi credinţă.”

„Nu există în toată poezia românească de acum un mai împătimit peregrin al acestor ţinuturi străvechi, peninsulare şi un mai nefericit om că nu i-a fost dat să trăiască pentru totdeauna acolo, printre chiparoşi şi oleandri.”