Tratatul de argumentare este cea mai cunoscută operă a lui Perelman, scrisă în colaborare cu Lucie Olbrechts-Tyteca, cu care de altfel a şi dezvoltat conceptual curentul numit Noua Retorică. Perelman pune din nou în discuţie retorica aristotelică şi propune recunoaşterea legitimităţii filosofice a acesteia, contrară abordării lui Platon, care asocia arta persuadării cu sofistica şi manipularea.
Această întoarcere la retorica argumentativă coincide cu innoirea interesului pentru figuri sau tropi, care duce la crearea unei „noi retorici” a figurilor, în cadrul dezvoltării poeticii şi a semioticii. Chiar dacă această nouă retorică nu se va impune decât spre finele anilor 70 ai secolului trecut, lucrarea lui Perelman se numără printre cele mai inovatoare din perspectiva paradigmei filosofice a epocii respective.
„Între ontologie, cu o supleţe îndoielnică, dar infinită, şi raţionalitatea apodictică, matematică sau silogistică, dar limitată, Perelman a luat cea de-a treia cale: argumentarea, care raţionează fără a constrânge, dar care nu obligă nici la renunţarea la Raţiune în beneficiul iraţionalului sau al indicibilului.“
Tratatul de argumentare este cea mai cunoscută operă a lui Perelman, scrisă în colaborare cu Lucie Olbrechts-Tyteca, cu care de altfel a şi dezvoltat conceptual curentul numit Noua Retorică. Perelman pune din nou în discuţie retorica aristotelică şi propune recunoaşterea legitimităţii filosofice a acesteia, contrară abordării lui Platon, care asocia arta persuadării cu sofistica şi manipularea.
Această întoarcere la retorica argumentativă coincide cu innoirea interesului pentru figuri sau tropi, care duce la crearea unei „noi retorici” a figurilor, în cadrul dezvoltării poeticii şi a semioticii. Chiar dacă această nouă retorică nu se va impune decât spre finele anilor 70 ai secolului trecut, lucrarea lui Perelman se numără printre cele mai inovatoare din perspectiva paradigmei filosofice a epocii respective.
„Între ontologie, cu o supleţe îndoielnică, dar infinită, şi raţionalitatea apodictică, matematică sau silogistică, dar limitată, Perelman a luat cea de-a treia cale: argumentarea, care raţionează fără a constrânge, dar care nu obligă nici la renunţarea la Raţiune în beneficiul iraţionalului sau al indicibilului.“