În apărarea femeii cavernelor. Povestiri de neurologie evoluționistă

0/5 ( ratings)

De ce mitul „bărbatului-vânător" e doar un mit? De ce femeia a fost cea care a jucat rolul esențial în dezvoltarea speciei noastre? Cum am dobândit capacitatea de a compune muzică complexă sau de a citi? Răspunsul la întrebările de bază ale neurologiei se găsește în remarcabilele cercetări asupra creierului și asupra felului în care a evoluat acesta, prezentate în cartea de față în care un neorolog prezintă viziunea sa asupra evoluției – modul în care a evoluat sistemul nostru nervos și cum această evoluție a modelat specia, capacitățile noastre, bolile pe care le avem și calea prin care am ajuns ceea ce suntem azi. Diferite aspecte ale acestei teme sunt ilustrate cu vignete clinice despre niște pacienți interesanți și uneori de-a dreptul stranii, selectate din experiența clinică a autorului.

Harold Klawans a fost neurolog și profesor de neurologie și farmacologie la Rush Medical College. A scris numeroase articole și cărți despre tulburările extrapiramidale, neurofarmacologie și istoria medicinei.

Potrivit acestei teorii, „bărbatul-vânător" a dezvoltat unelte din ce în ce mai eficiente pentru vânătoare, rezultatul direct fiind supremația asupra restului animalelor. Aceste unelte – concepute de bărbați, folosite de bărbați în cadrul activității masculine a vânătorii – ar fi constituit marele avantaj biologic al omului în lupta pentru supraviețuire. Omul peșterilor și mamutul lânos s-au luptat să supraviețuiască Epocii de Gheață. Omul a reușit. La fel și mamutul lânos. Dar apoi omul a meșterit o armă secretă și, bingo!, s-a zis cu mamutul. Confecționând unelte mai bune, bărbatul a schimbat jocul. Apoi a tras femeia după el, poate nu chiar de păr, dar cu siguranță nu ca pe un partener egal în evoluția speciei. Așa arată un model creat de bărbați, despre bărbați și pentru bărbați.- Harold Klawans

Dar ce puteam face acum pentru pacientul meu? Nimeni dintre neurologii angajați nu știa ce să facă sau dacă puteam face ceva pentru el. Mi-au recomandat să așteptăm să ne spună profesorul Refsum ce se putea face. El descoperise boala. El știa ce e de făcut cu cazul meu. Dar Knut Jacobsen nu era un "caz". Era un pacient, o persoană, un om al cărui sistem nervos se deteriora treptat. Pentru mentorii mei, cuvântul-cheie era „treptat". Ceea ce însemna că pacientul, indiferent cine era, mai putea să aștepte trei luni. Aveam de ales? - Harold Klawans