„Tot șlefuindu-și ființa la trepidațiile estetismului și proiectându-și în cinematograful interior geografii și referințe culturale când fabuloase, când notate cu acribie narcisiacă, personajul jurnalului ajunge să se învecineze simultan cu diarismul lui Radu Petrescu și Adrian Marino, ceea ce constituie o polaritate paradoxală, dar care asigură pitorescul acestui spectacol. De altfel, atunci când dă verdicte muzicale dovedește afinități cu sensibilitatea lui Mihail Sebastian sau Mihai Rădulescu. Plăcerea inițiativelor culturale în care Ciprian Măceșaru este un factor eminamente coagulant îl apropie de criterionismul lui Petru Comarnescu, iar dezinvoltura cu care trece de la numele mari ale clasicismului până la cel mai nou poet debutant îl învecinează cu nonșalanța strălucitoare a lui N. Steinhardt, singurul nostru eseist care putea ajunge într‑o singură frază de la Cervantes la Orson Welles, până la Mariana Marin, fără să irite pe nimeni.“
„Tot șlefuindu-și ființa la trepidațiile estetismului și proiectându-și în cinematograful interior geografii și referințe culturale când fabuloase, când notate cu acribie narcisiacă, personajul jurnalului ajunge să se învecineze simultan cu diarismul lui Radu Petrescu și Adrian Marino, ceea ce constituie o polaritate paradoxală, dar care asigură pitorescul acestui spectacol. De altfel, atunci când dă verdicte muzicale dovedește afinități cu sensibilitatea lui Mihail Sebastian sau Mihai Rădulescu. Plăcerea inițiativelor culturale în care Ciprian Măceșaru este un factor eminamente coagulant îl apropie de criterionismul lui Petru Comarnescu, iar dezinvoltura cu care trece de la numele mari ale clasicismului până la cel mai nou poet debutant îl învecinează cu nonșalanța strălucitoare a lui N. Steinhardt, singurul nostru eseist care putea ajunge într‑o singură frază de la Cervantes la Orson Welles, până la Mariana Marin, fără să irite pe nimeni.“