mandala

3.7/5 ( ratings)

Debutand cu volumul Mandala , Oana Catalina Ninu n-a ratat aproape niciunul dintre premiile care i-au iesit in cale. O recunoastere, fara indoiala, meritata, intrucat vorbim despre cel mai semnificativ debut liric din anul respectiv. […] Oricat de rebele, reprezentarile se topesc intr-o sintaxa aluvionara, corodata prin dialogism si nivelata prin directete. De altfel, in Mandala, fracturat nu e atat discursul, care se deruleaza lent si fara interstitii vizibile, cat universul reprezentarilor, care suporta o maceratie organizata din partea unei viziuni schizoide. Poemele Catalinei Ninu descriu, cu o fervoare incandescenta, cele mai diverse forme de mutilare, in slujba carora eul liric pune la bataie un arsenal impresionant , care l-ar face sa paleasca de invidie pe un anumit conte austriac. Şi nu e de mirare, de vreme ce figura centrala a Mandalei se prezinta, inca din primul text al volumului, drept „femeia foarfeca“.

„Fuga de feminitate“, exorcizarea umorilor feminine si a corporalitatii maligne devine miza actului poetic, prin care femeia reala e inlocuita prin „femeia inscriptionata“. El are insa caracterul unei vivisectii, presupune scormonirea nemiloasa a fibrelor si a tesuturilor, e o autotortura aproape cu neputinta de indurat, astfel incat privirea introspectiva, care scormoneste ca un bisturiu in profunzimea plasmei organice cunoaste momente de relaxare, deplasandu-se de la spectacolul visceralitatii in criza la filmul cotidianului. Acum, Oana Catalina Ninu abordeaza reportajul autenticist, care capata insa aspectul „picturilor metafizice“, unde realul e „textualizat“, realcatuit, devenind suportul reveriei thanatice, caci poeta descrie „cetati ale mortilor“, evoca ritualuri funerare grotesti sau sortilegii sanguinare.

Mandala este si una dintre figurile initierii. Poezia se scrie impotriva limbajului dat, impotriva sensului uzat, cu sufletul, dar impotriva lui, cu trupul, dar ca mortificare a trupului, cu durere, ca singur vaccin al durerii prin smulgerea ei din trup si asezarea ei in pagina.

Poemele se sustin unele pe altele intr-o ordine nu mecanica, de domino, ci subversiva: „povestea“ inainteaza exclusiv de la un ciclu la altul. În interiorul secventelor, numai discurs: fragmentele narative sunt sincopate ori deturnate. O anume urgenta a durerii, o panica reverberata fiziologic in prima parte a volumului cedeaza locul unei aluviuni de reprosuri distante mimand refrenul , apoi unei terapii solitare, cu oscilatii si indecizii . Iata o radiografiere partiala a zonelor liminare. Pana aici, nu de putine ori scabrosul corporal conserva atmosfera cosmaresca, comparabila aceleia din Capriciile lui Goya. .